One--shots

Ok...m-am gândit să postez câteva dintre one-shot-urile pe care le-am scris.Aştept păreri...critici...orice.

Moartea Pasiunii

Era frig în acel loc condamnat pe vecie la întuneric şi singurătate. Nu se auzeau decăt foşnete tenebre şi glasuri ce nu păreau a fi umane. Zecile de scaune continuau să fie aşezate în faţa scenei, acoperite de un strat gros de praf. Era nevoie de o singură atingere pentru ca acestea să se transforme în pulbere şi să dispară. Totul părea desprins dintr-un tablou aruncat undeva, într-un colţ. Nimic mai mult decât o încăpere lipsită de viaţă. Însă liniştea ca de mormânt a fost brutal întreruptă de un sunet atât de cunoscut. Podeaua veche din lemn a scenei scârţâia... iar zgomotul răsuna în sala peste care se aşezase o perdea întunecată... în care te puteai adânci, fără să găseşti lumina. Acea lumină ce ardea în interiorul fiecăruia. Înainta, privind melancolic scaunele ce o data aveau o puternică nuantă de roşu, reflectoarele ce străluceau în toata splendoarea... şi părea că aude aplauzele după care a râvnit atâta timp.A căzut în genunchi, sărutând placile vechi din lemn. Încerca să găsească pasiunea pe care o dată a avut-o pentru “femeia” ce l-a făcut mai fericit decât oricine altcineva. Scena. O cauta în interiorul său, răscolind amintirile ce păreau că au fost închise într-un cufăr.
Ridică ochii, ce aveau o nuanţă hipnotică, de nedesluşit. Mâinile lui continuau sa apese pe podea, încercând din răsputeri să găsească ceva de mult pierdut. Ceva... ce a dispărut undeva, sub acel strat de praf şi amintiri zdrobite. Dacă închidea ochii, îşi amintea acele zile... în care teatrul era plin de oameni, plin de zumzete si râsete... plin de aplauze şi pasiune. O pasiune care îl sfâşâia pe interior... care îl făcea să tremure. O pasiune pe care încerca să o regasească.
S-a ridicat, oftând. A coborăt scările ce scărtâiau sub greutatea lui, înaintând pe culoarul întunecat. A atins spătarul unui scaun, ce s-a sfărâmiţat atât de repede... asemenea viselor lui.. A întors capul, privind pentru ultima oara scena.
Cortina singuratăţii s-a lăsat peste pasiunea ce s-a stins asemenea licăririi din sufletul lui. Acolo a fost locul în care a “murit”. Nu a mai rămas decăt praf... şi linişte.

:X:X...ooo...se pare ca mai toata lumea se pricepe la one-shot-uri...dar asta a fost superb :X:X....imi place cum descrii lucrurile si le dai o nuanta misterioasa.Te pricepi!

one-shots :X preferatele mele acum sa incep ^^" acesta a fost unu' superb,te pricepi si mai asteptam altele ;....si acum mi-am adus aminte de ceva...nu esti pe animezup ;?

Ba da...ai ghicit.Sunt şi pe Animezup cu acelaşi nick. Merci pentru comm-uri

Labirintul

Încercam să mă ascund de ceea ce mă urmărea, încercam să găsesc un loc departe de pereţii de beton ce mă înconjurau şi se întortocheau în forme complicate, fără sens. Mintea îmi urla “ Ieşi din labirint! Ieşi sau el te va prinde şi te va omorâ!” Dar cum? Cum să scap cand de fiecare dată când îmi întorceam capul dădeam de privirea sa de maniac, sau de un alt zid impenetrabil? Eram la limita disperarii, în punctul în care plângeam şi ţipam din orice, voiam să ies, să scap de acea teroare ce îmi apărea în spate, ce mă bântuia şi voia să îmi fure cel mai de preţ lucru, viaţa.
Pamântul pe care călcam era atât de neted, incât puteam să cred cu uşurinţa că tocmai a fost asfaltat. Întunericul părea că mă cuprinde într-un mod ameninţător, devorându-mi şi ultima părticică de calm de care încercam cu disperare să mă agăţ. Pipăiam pereţii asprii, încercând să mă orientez. Nu ştiam încotro mă îndrept... sau peste ce aveam să dau. Brusc, m-am împiedicat. Mi-am dat părul roşcat de pe chip, incercând să îmi dau seama ce m-a făcut sa mă prăbuşesc. Nu vedeam nimic, aşa că încercam să înlocuiesc simţul văzului cu celelalte simturi de care dispuneam. Mâinile mele se mişcau temătoare, palpând cu grija acel obiect. Însă m-am oprit speriată, abţinandu-mă să nu ţip când am realizat că pe podeaua rece de piatră se afla un corp. Părul părea sa îi fie îmbibat cu sânge, în timp ce membrele rupte erau aşezate într-o poziţie ce părea luată din filmele de groaza. Atunci, am auzit acea voce... voce ce avea să mă ducă spre pierzanie.
-Poţi să fugi,însă nu te poţi ascunde!
M-am târât în genunchi câţiva metri, încercând cu disperare să mă ridic. Îi auzeam paşii din ce in ce mai aproape. Plangeam, iar lacrimile udau pamântul în urma mea. Podeaua dură imi zgâria genunchi, făcându-i să sângereze. Încă auzeam acea voce în cap ce imi striga ardent acelaşi lucru “Ieşi din labirint!”. Un val de adrenalină mi-a invadat corpul, reuşind să mă pun pe picioare. Îi auzeam rasul nebun şi parcă puteam să văd sclipirea cârligului pe care se odihnea sângele celei de care tocmai m-am împiedicat. Sau... cine ştie câte şi-au găsit sfârşitul în acel labirint? M-am ascuns după un perete, acoperindu-mi gura cu ambele palme. Îi auzeam paşii apasaţi, ce se apropiau din ce în ce mai tare. Am vrut să ţip când el s-a oprit lânga mine, adulmecând parcă mirosul sângelui ce curgea necontenit din genunchi mei. Însâ a continuat sa mearga, în acelaşi ritm ca şi înainte. Auzeam zgomotul făcut de bocancii din piele, călcând pe asfalt. Am alunecat pe perete, băgându-mi ambele mâini in par. Trăgeam şi mă legănam în timp ce lacrimile amare curgeau şiroaie pe obrajii brazdaţi. Încercam cu disperare să îmi aduc aminte cum am ajuns in acel loc în care Moartea îşi facuse adăpost. Parcă puteam să o zăresc cum ranjea cănd vedea cum un om atât de simplu ca mine încearcă să se agaţe cu orice preţ de supravieţuire. Însă oricât încercam să îmi amintesc, mintea părea să îmi fie acoperită de o perdea de ceaţă.
Deodata,am simţit suflarea rece a morţii exact in ceafă. Am înghiţit în sec, întorcându-mi speriată capul. Am ridicat privirea, zărind strălucirea cârligului. Nu mă mai puteam ridica. De data asta, am închis ochii, aşteptandu-mi liniştită sfârşitul. Însă ca din neant, acea voce a început din nou să îmi răsune în urechi. M-am dat la o parte, chiar în clipa în care vârful ascuţit a lovit peretele. Am început să fug, încercând din rasputeri să mă ţin pe picioare, evitănd să cad. Dacă asta se întampla, totul se sfârşea.
-Fară sens!Singura scăpare din acest labirint este moartea!
Am încercat să îmi acopăr urechile, chinuindu-mă să nu aud acele cuvinte ce ar fi putut să mă demoralizeze în orice moment. Mirosul sângelui plutea in aer, înţepându-mi nările si blocându-mi orice simţământ. Tremuram. Sângele de pe picioare formase deja o crustă groasă, îngreunându-mi deplasarea. Continuam să îl aud cum rade, lovind pereţii din piatră cu vârful cârligului. Brusc, parcă din neant, un alt perete a apărut, oprindu-mă. Loveam zidul cu ambi pumni, încercand din răsputeri să îl sparg. Însă oricât aş fi încercat, nu reuşeam decat să mă rănesc. Acel râs malefic se apropia, dându-mi fiori pe şira spinarii. Am ocolit zidul, continuând să fug. Picioarele îmi cedau, inima îmi bătea cu putere şi ritmul respiraţiei era din ce în ce mai alert. M-am speriat când m-am încurcat in câteva lanţuri aruncate pe podea, făcând drumul mai anevoios decât era. Încercam să mă eliberez, continuând să privesc în spate. Nu ştiam de unde va apărea. Cunoştea acel labirint nenorocit ca pe propria lui palmă. Şi nu era greu să îmi dau seama de acest lucru.
-Lasă-mă în pace! Vreau să trăiesc!
Din nou, am auzit acel râs. Părea să îşi bată joc de mine. Ştia că nu am nici-o şansa. Însă continua să mă sperie. Probabil că îi plăcea să îşi aducă victima în pragul disperării. Cu cât ma agitam mai tare,cu atât lanţurile se strângeau în jurul picioarelor mele, rănindu-mi gleznele deja obosite de la atâta fuga. Nu mai gândeam. Aveam impresia că mintea îmi este învăluită de o ceaţa groasă si densă. Disperarea îmi înabuşise toate simţurile. Trageam de lanţuri, continuând sa sângerez. Nu îmi mai coordonam mişcarile. Eram haotică. Poate că asta m-a ajutat să mă eliberez. Dar nu mai puteam să fug. Sufletul îmi era secătuit în timp ce speranţa de care m-am agăţat cu atâta intensitate mă părasea. Fără să îmi dau seama... am ajuns în faţa unui perete... însă unul ciudat. Era confecţionat dintr-o sticlă groasă. Din nou... eram confuză. În tot acest timp, am trait cu impresia că mă aflam undeva, sub pământ. Însa nu... de la fereastră se vedea asfaltul. Nu cunoşteam imprejurimile. Era un loc pustiu. Doar vântul ce mişca copacii mă făcea să cred ca nu sunt intr-un coşmar. Priveam în jur, încercănd să găsesc o cale de salvare. Însă nu... de data asta nu mai aveam scăpare. Mi-am lipit trupul vlăguit de geam, aşteptandu-mi sfarşitul, care nu a întărziat să apară. Paşea lent, lăsând vârful cârligului să zgârie zidul. Chipul îi era complet neînsufleţit, ca cel al unei statui, cu excepţia ochilor de un albastru profund, ce ardeau precum doua flăcări în interiorul craniului. Rânjea.
-De ce nu mă lăsi să trăiesc? Ţip eu lovind cu pumnii geamul ce începea să se clatine.
Însă nu mi-a răspuns. Continua să rânjeasca, intorcând cârligul pe toate parţile. Mă aflam între ciocan şi nicovală. Să rămân acolo... şi să fiu ucisă încet şi dureros? Sau să săr... şi totul să se sfârşească intr-o clipă?
Am oftat, în timp ce un fior mi-a străbătut tot corpul. Am înaintat caţiva paşi, insă doar pentru a-mi lua avântul necesar. Tot ce am putut să aud a fost zgomotul făcut de sticla ce s-a spart. Dupa care totul s-a liniştit. Eram pe spate, în timp ce sângele îmi curgea din gura, nas şi cap. Priveam acel loc de unde am sărit, urmarindu-l pe cel care se uita lung la mine. Simteam cum ochii îmi sunt acoperiţi de o plasă, ce mă împiedica să văd. Am zambit. O ultimă fărâmă de gand,o ultimă răsuflare... ce va mai rămâne dupa?
Nici eu nu ştiu.

wow deci ce pot spune....e super imi palce cum descrii fiecare amanunt si asa mai departe+ ca ti-ai facut o fana aici ...intr-un cuvant e superb

Merci pentru părere. Chiar mă bucur ca îţi plac micile aberaţii pe care le scriu.O sa pun zilele astea cel mai nou fic al meu(oh da...).

Totul are un început

Te aşezi în faţa calculatorului, în speranţa ca vei putea scrie ceva. Muzica îţi urlă-n difuzoare, încercând parcă să te încurce. Însâ nu o bagi în seama. Continui să priveşti lung foaia goală a Word-ului, în speranţa că inspiraţia va veni în cele din urmă. Nu eşti Eminescu... şi cu atât mai puţin Anne Rice. Însă tu încerci să scri ceva, fără să îţi pese de părerile celorlalţi. Citeşti “operele” scrise de copii cu gânduri prea mari pentru nişte persoane atât de mici. Mintea lor simplă încearcă să găsească nişte cuvinte mult prea complicate pentru a se exprima.... lucru pe care nu l-am înţeles niciodata. Dorinţa de a fi laudaţi este atât de mare, încât uni fac uz de cuvinte mult prea pompoase... ale căror înţeles poate nu îl cunosc.
Continui să citeşti? Asta da realizare. Poate te întrebi pentru cine. Încă nu ţi-ai dat seama? Atunci îţi voi spune. Pentru mine... o persoana la fel de simplă, la fel de umană... la fel de neştiutoare ca cei din jur. Acum cu siguranţă te întrebi de ce am folosit cuvântul “realizare”. Pentru că nu te-ai plictisit citindu-mi aberaţiile. Nu critic pe nimeni... însă nici nu laud. Ma rezum doar să îi respect pe cei care încearcă să scrie ceva... fără a pretinde că sunt mari scriitori.
Încă nu te-am plictisit? Atunci fac o plecăciunde în faţa rezistenţei tale. Ori eşti prea absorbit de rândurile acestea... ori încă nu ai înţeles unde vreau să ajung.
Te aştepţi să critic pe cineva pentru cum scrie... sau pentru importanţa pe care o acordă cuvintelor aşternute pe o foaie albă. Dar am mai spus şi mă repet... nu critic pe nimeni. Poate doar pe mine. Însă nu este timpul să ating acest subiect. Nu acum...
Criticii... cu siguranţă că toţi am auzit de ei. Sunt acele persoane care ne scot ochii cu greşelile pe care le facem. Însă mă întreb... oare ei au vazut cât sunt de imperfecţi? Nu arăt cu degetul pe nimeni... însă în acelaşi timp refuz să generalizez. Începatorii se tem de ei, de critica lor... şi mai ales de părerea celorlalti. Poate că nu îmi vei da dreptate... însă în adâncul sufletului tău şti că am. Trăim intr-o lume... în care punem accent pe parerea celorlalţi. Încercănd să le facem lor pe plac... uităm să fim noi. O să spui că m-am abătut de la subiect... sau că am început să aberez. Însă te contrazic. Câţi dintre noi nu îşi doresc să ajungă la stadiul de PERFECŢIUNE? Îţi spun eu... toţi! Părerea “criticilor” contează atât de mult... încât uni adoptă stilul lor, uitând sa îşi dezvolte propriul lor stil. Criticul este cel care îl învaţă pe şchiop să alerge. Cu siguranţă că acum mă condamni... spunând în gândul tău “Cum adică? Pare să spună că tocmai criticii sunt nefolositori?” Nu înţelege greşit... îi respect pe cei care fac asta... având ca scop un singur lucru: să îl ajute pe acel nenorocit lipsit de noroc şi “talent” să devină mai bun. Însă simt o repulsie pentru cei care fac asta doar de dragul “aparenţelor”. Au impresia că dacă cei din jur văd o critică sarcastică, dură... sau mai rău, văd cuvinte ce îl pot face pe bietul “scriitor” să renunţe... sunt superiori celorlalţi. Cât de eronat...
Acum spui “Cine naiba se crede fata asta să spună asemenea lucruri?”. Îţi voi răspunde... nu sunt decât o persoana... un simplu om... ca şi tine. Nu sunt cu nimic mai specială pentru că am scris asta... sau ca să fiu mai clară... am aşternut adevărul în cuvinte simple. Poate te va intriga... sau poate va fi imboldul care îţi va da curaj. Cine ştie? Dar nu uita...
Totul are un început.

Superb...chiar te pricepi si cum am mai zis descrii foarte bine lucrurile :X:X